MONITORUL IMOBILIAR

Dupa mai multi ani de propaganda de aspect anestezic privitoare la caracterul paradiziac al ” integrarii ” , era inevitabil sa apara si absurditatile patente derivate din europenizare intre care unele sunt de un ridicol greu de imaginat . Dar abia pe la inceputul lui 2008 s-a putut pune in circulatie , printre furcile caudine ale propagandistilor de meserie din presa oficiala si din administratie , o idee care starneste rasul oricarui om cu scaun la cap . Ea consta , in cadrul ” liberalizarii dreptului la munca ” , din accesul notarilor europeni in Romania si , deci, in dreptul lor de a-si deschide cabinete aici . Bineinteles ca , asa cum era de prevazut , starostele acestei bresle a protestat emitand aceste propozitiuni de unde , dincolo de o anumita oralitate , se deduce fondul problemei care indica excesele de reglementare (boala bruxelleza tipica ) si ” retzetismul de model unic “propriu acestei epoci :”“Comisia Europeană-zice notarul roman- doreşte să se elimine condiţia de naţionalitate. Prin urmare legislaţia noastră spune că poate fi notar cineva doar cu cetăţenie română, ori Comisia Europeană doreşte să modifice această legislaţie, şi această legislaţie este universal valabilă în toate ţările membre pot accede la funcţia de notar şi persoane de altă naţionalitate, cu altă cetăţenie. De exemplu, ei merg pe ideea ca un francez să poată veni în România să-şi desfăşoare activitatea, iar un român să meargă în Franţa. Toate ţările, cu 3 exceptii - Italia, Spania şi Olanda - se opun acestui sistem. Pentru că chiar dacă UE formează o entitate puternică, nu se renunţă la prerogativele naţionale, fiecare ţară are un anumit specific care nu se regăseşte în celelalte ţări şi atunci ar fi imposibil ca un cetăţean francez care a terminat facultatea în Franţa să candideze la un post de notar alături de un român care a făcut sistemul de drept românesc, ar fi imposibil să se rezolve ceva.”

Indiscutabile in esenta , argumentele produse par inca destul de fragile si formulate cu prea multa curtoazie fata de efectele probabile de pe teren . Caci , inainte de toate , stiinta limbii locului trebuie sa fie obligatorie la un nivel mai inalt decat erorile de acord inerente unui practicant recent fiindca  ” notariatul” presupune nu doar ” tipizate de intocmit acte” ci ,mai intai, capacitatea de a intelege la nuanta documente anterioare , stapanite adeseori aici de un spirit al haosului creat in maniera sistematica si intretinut cu aceeasi staruinta in rau . Apoi , natura pietii imobiliare unde regimul de proprietate atat de bizar si cu atat de numeroase dispozitii contradictorii (care fac sa existe chiar si un ” Bucuresti suprarealist “unde actele vorbesc aiuristic) ar impune notarului strain nu efort in a re-invata carte ci o practica pe care cu greu ar putea-o avea intr-o lume cu destule secrete si coduri despre care prea putini admit sa vorbeasca desi destule sunt de notorietate. Inutil sa mai spun ca si procedurile sunt uneori destul de diferite si sunt convins ca notarul francez -ca sa exemplific- ar fi uimit sa vada cum aici vanzatorul primeste milioanele de euro in punga adusa de scoboratorul din jeep cand la el acasa totul se plateste din cont in cont (indreptandu-se catre biroul de notariat ) si avansurile se retin la cabinet si nu de catre cel ce vinde si care maine -poimaine poate fugi cu arvuna cu tot . La drept vorbind ,un scriitor cu o oarecare inzestrare ar putea imagina povestea “notarului francez stabilit in Romania ” si unde Caragiale si Hasek si-ar putea da mana intr-un mic cap de opera de un umor in sine nebun . Dar , bineinteles , ca , la Imparatie , umorul este o marfa rara ; nu insa, din fericire, si la marginea ei , unde noi , imaginandu-ne asemenea episoade , mai ca ne prapadim de ras.